Am realizat un studiu reprezentativ printre participanții la festival. Am întrebat actori, sufleri, organizatori, soții, persoane care au părăsit domeniul, studenți universitari, amatori de teatru, dramaturgi și directori. Concluzie: Nu e ușor pentru nimeni, dar un sezon teatral e mai bun decât niciuna! Cine are chef de joacă, poate încerca să ghicească ce răspuns aparține cărei profesii dintre cele enumerate.
Xoxo, Gossip Girl
(în acest caz, Csenge)
Dacă un an de câine echivalează cu șapte ani umani, cu câți ani umani echivalează o stagiune teatrală?
Masa 1
– Cel puțin nouăsprezece.
– Cinci, dar nu pentru că este numărul meu preferat.
– Și mie mi-a venit în minte tot cinci, așa că zic tot cinci.
– Atunci eu zic șase!
– Pentru mine este nouă.
– Bine, atunci să fie șapte.
Masa 2
– Mult.
– Două-trei săptămâni.
– Nuuu, eu simt că am îmbătrânit cu cel puțin douăzeci de ani într-o singură stagiune, deci atât.
– Ar trebui să o calculăm în zile și să ne măsurăm ridurile sau firele de păr căzute.
– Ca un neavizat, n-am idee, dar pare mult.
Masa 3
– Cea actuală pentru mine este cel puțin douăzeci și cinci. Pentru că trăiesc fiecare săptămână ca un an, mai ales când sunt multe spectacole, primesc atâtea stimuli că sunt complet șocat. Ianuarie a durat cam trei luni, februarie n-a existat, martie ce naiba a fost, aprilie: suferință, iar eu deja mă tem de mai.
– Scuză-mă, m-am încurcat. Aproximativ cincisprezece. În teatru timpul trece altfel – mult mai repede și mult mai încet. Dar nu pot răspunde cu adevărat, pentru că nu sunt încă angajat(ă).
Masa 4
– Cred că depinde și de câte roluri ai – dacă sunt prea puține, asta face patru, dacă sunt prea multe, e opt.
– Vreau doar să adaug că am părăsit profesia, dar pe piața muncii, într-un an am îmbătrânit cel puțin cincisprezece.
– Eu simt că întineresc. Poate merge și în minus, dacă e bine. Pentru mine a fost prima stagiune după facultate și m-a întinerit. Dar n-am bani.
Masa 5
– Atât cât durează până moare un om.
– O viață de om.
– O viață de om. Să zicem optzeci. Astfel, fiecare stagiune e o renaștere, un Nou Genesis.
– Un proces de repetiție echivalează cu o jumătate de an. Dacă ai trei, deja e un an și jumătate.
– Ca un neavizat, zic zece cel puțin.
– Da, cinci-zece ani pe stagiune, iar în relațiile personale minus cinci ani per stagiune. În cincisprezece-douăzeci de stagiuni se poate duce un mariaj. Le transmit celor aflați la început de drum să nu se ia prea în serios. Viața trebuie să existe și pe lângă teatru, altfel te consumă.
Masa 6
– Trei sferturi de an. Nouă luni.
– Poate opt, pentru că dacă îl întorci, este infinitul.
Masa 7
– Cel puțin cinci.
– Eu, ca regizor de scenă, zic treizeci.
– Pentru actor sau pentru soția lui?
– O stagiune e egal cu un an.
– Și pentru soție?
– Mult mai mult, rămânem la anii de câine.
Masa 8
– Câtă muncă este, atât – zic douăzeci.
– Într-un teatru bun întinerești.
– Depinde cu cine lucrezi. La început patruzeci, apoi tot mai puțin pe măsură ce te obișnuiești. Doar să nu dai peste un „optzeci”, că nu mai merită.
– Depinde de instituție.
Masa 9
– Cred că ai dat deja răspunsul cu câinele.
– În mine încă mai trăiește speranța, simt trei.
– Maratonul de anul trecut de la festivalul de teatru mi-a luat cel puțin douăzeci de ani din viață.
– Și eu vreau să mă alătur răspunsului radical: să calculăm în câini. Mai ales în stagiunea asta.
Scările și zona din jur
– Ei bine, nu știu. Intuiția zice: douăzeci.
– Depinde total de cu cine lucrezi.
– Cu siguranță mai mult de doi, dar în orice caz mai mult decât unul, și dacă ne uităm la o zi de repetiție, aceea valorează cel puțin două zile, și dacă înmulțim asta, ajungem la doi ani, dar aș îndrăzni să spun că se poate și dubla uneori, sunt săptămâni, zile când se dublează, și dacă luăm în calcul și asta, ajungem la trei-patru.
– Nu sunt de acord cu tine. Nu sunt de acord cu ideea că de ce câine? De ce nu pisică? Și pisica e la fel de bună ca și câinele.
– Și oricum, din câine nu se face slănină.
– Da, și să nu uităm că V = S / T, deci dacă ne uităm la timp și la distanță parcursă, viteza teatrului…
– O sută.
– Depinde. Poate fi o lună. Treci prin ea fără să-ți dai seama, și s-a terminat o stagiune! Ești acolo de cinci ani—
– Mai bine o stagiune de teatru decât două.
– Mai bine o stagiune de teatru decât niciuna.
– Nu am contract încă, dar la facultate, când am făcut cinci spectacole, dacă încep să le număr, a părut ca trei ani, dar a fost perioada care a trecut cel mai repede. Timpul e o unealtă.
Dragă cititorule,
Ai ajuns pe blogul Unscene 2025. Foarte bine. Foarte, foarte bine. Dacă tot ești aici, aruncă o privire și în culise! Încercăm să prindem cât mai mulți creatori (deși, pe măsură ce se lasă noaptea, această misiune devine tot mai dificilă) – bineînțeles, doar în numele bârfei! Scopul „Secretelor din culise” este să aflăm cât mai multe și mai interesante detalii despre procesul de repetiție și viața spectacolelor prin scurte discuții, pentru ca astfel micul nostru colectiv teatral să devină și mai unit.
Îți dorim o lectură plăcută și constantă pe blog!
XOXO Gossip girl
(adică bloggerii – în cazul de față, Csenge)
Csenge: New Genesis a parcurs un drum lung. A ajuns de la Cluj până la Cairo. Și la figurat, fiindcă iată-vă din nou la festival cu acest spectacol, dar acum trei dintre foștii voștri colegi de clasă nu mai joacă cu voi.
Betti: La început era o versiune de examen, nu știam că va deveni spectacol. A trecut o jumătate de an în care nu ne-am mai ocupat deloc de el, iar la începutul anului III am decis să-l reluăm. Ce a fost interesant e că Gemza, regizorul, la un moment dat a împărțit grupul: băieții au lucrat separat, la fel și noi, fetele. Nici nu am văzut ce face cealaltă echipă. Erau mari diferențe între cele două grupuri, chiar și doar ca atmosferă la repetiții. Uneori ne strângeam puțin și intram la băieți, unde era cu totul altă energie. Noi eram mai liniștite, chiar ne bucuram că lucrăm „ca fetele”. La licență am fost zece băieți și cinci fete. Mereu se vorbea despre cum băieții domină și că ar fi nevoie de mai multă energie feminină. Și aici a apărut întrebarea: ce e, de fapt, „energia feminină” sau „masculină”? Nu o puteam defini, dar o simțeam: între fete lucram mult mai calm, exista mai multă înțelegere și ne puteam relaxa. La băieți, din ce am văzut, erau mai mulți care voiau să conducă procesul. Când intram la ei, simțeam imediat că „nu vreau să fiu aici, vreau înapoi la fete.” Dar a fost un proces de lucru foarte liniștit.
Csenge: Și Cairo?
Betti: A fost un mare șoc cultural. O lume complet diferită, un teatru complet diferit. Festivalul la care am participat era doar pentru universități din țările arabe – noi eram singurii din Europa. În unele țări, femeile nici nu au voie să meargă la facultate. Una dintre țări era reprezentată de trupa de teatru a unei facultăți de stomatologie. Singurul criteriu era ca spectacolul să nu depășească o oră. Iar noi le-am urmărit pe toate – o oră poți rezista, chiar dacă e foarte slab. Am stat cuminți în sală, iar după al treilea spectacol ni s-a spus că, de fapt, putem ieși oricând. E complet acceptabil: nu-ți place – ieși; trebuie la baie – ieși. Oamenii vorbesc în timpul spectacolului, butonează telefonul, folosesc blițul... În New Genesis avem o parte în care e beznă, și evident, era întuneric și acolo. Atunci spectatorii au aprins lanternele telefonului, că nu vedeau și voiau să vadă ce se întâmplă. E o cultură teatrală total diferită. Totul e despre distracție și bucuria spectacolului.
La Cairo nu era covor de balet, iar noi nu am putut să-l luăm în avion. Ni s-a spus că parchetul e ok. Era plin de așchii. Înainte de spectacol, fiecare a primit o zonă și am început să culegem așchiile cu mâna, iar acolo unde era prea mult, am lipit peste.
Cred că este spectacolul preferat al clasei noastre, ne simțim acasă când îl jucăm și ne bucurăm. E mereu nou, fiecare dintre noi simte ceva nou în sine. E ca o terapie. De multe ori, dacă nu îl jucăm o vreme, începem să simțim că trebuie din nou să-l strigăm, să-l plângem, să-l dansăm
Csenge: Ați câștigat un premiu la Kecskemét. Felicitări!
Szofi: Mulțumim. Nu am cine știe ce secrete din culise de spus, poate doar acea întâmplare în care colega mea Eszter a apărut la repetiții cu ochelarii de soare ai RoboCop-ului, și practic acolo s-a terminat totul. Dacă ar fi ceva despre care mi-ar plăcea să vorbesc, este faptul că pentru mine Reunificarea celor două Corei a fost o experiență foarte interesantă. Cred că în Ungaria acest spectacol e mult mai apreciat decât aici. M-am tot gândit la asta de când am fost în turneu. Asta arată că sigur există o diferență între teatrul din Ungaria și cel din Transilvania. Nu știu exact care sau de ce – am doar o senzație. Acolo, dintr-un motiv sau altul, spectacolul funcționează. În toate cele trei locuri în care am fost, publicul a fost recunoscător, ne-am simțit liberi. La Miskolc, de exemplu, nu am simțit că a mers așa bine, publicul a stat tăcut tot timpul, dar la final am primit comentarii drăguțe, că le-a plăcut foarte mult spectacolul.
Aseară s-a ridicat cortina, au răsunat primul ropot de aplauze și a început oficial ediția din acest an a festivalului UNSCENE. Iar noi, acum, în dimineața următoare, la ora 9, cu cafeaua în mână și cu o dependență de scenă, încercăm să ne adunăm gândurile: ce spectacole am văzut exact în ziua de deschidere, câți prieteni am îmbrățișat și la câte pahare de vin am ciocnit (nu neapărat în cinstea artei).
În prima zi am văzut 5 producții: festivalul a fost deschis la ora 15:00 de studenții secției de actorie-păpuși de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, cu o expoziție de imagini intitulată Păpușăria nu este un joc pentru copii, este un gen! A urmat apoi one girl show-ul 1715380.ms al Henriettei Csüdöm (UBB, Cluj-Napoca, master, anul II, secția de actorie), apoi spectacolul de dans Revelația (UBB, Cluj-Napoca, licență, anul III, secția de actorie), New Genesis (UBB, Cluj-Napoca, master, anul I, secția de actorie), și în cele din urmă Reunificarea celor două Corei (Târgu Mureș, master, anul II, secția de actorie).
Din păcate, din cauza sosirii în grabă și a cazării făcute pe fugă, am ratat deschiderea expoziției. Spectacolul individual al Henriettei Csüdöm a vorbit despre trăirea feminității, dificultățile acesteia și despre eliberare. A fost un spectacol incitant, plin de senzualitate, urmărind povestea unei maseuze erotice, care se transformă dintr-o tânără visătoare într-o femeie prostituată. Actrița a interacționat cu publicul: a făcut remarci provocatoare la adresa femeilor, menținând contactul vizual cu membrii (nu doar femei) din public. Asta pățești dacă te așezi în primul rând – dar, dacă vrei să fii spectator, nu te mira dacă...
Revelația m-a pus într-o stare de confuzie. Întotdeauna apreciez când o clasă de actori nu vine la un festival cu o piesă clasică, ci încearcă să experimenteze. Ei chiar au făcut asta – doar că pentru mine rezultatul nu a fost cel așteptat. Totuși, după al doilea spectacol, am început să văd firul care leagă toate spectacolele zilei. Scenele erotice au fost deosebit de intense și memorabile: prin intensitate și sensibilitate au ieșit în evidență și au creat momente autentice de teatru.
Și dacă tot vorbim despre orice fel de tensiune sexuală, punctul culminant a fost fără îndoială New Genesis. Estetica, armonia și munca imensă depusă s-au văzut foarte clar pe scenă. Profesorul nostru coordonator ne spunea odată că există o manieră potrivită de a scrie despre cineva (sau despre unii) care este frumos sau atrăgător. Cred că e așa: toți erau minunați, am rămas cu gura căscată. Din păcate, a trebuit să plec în ultimele cincisprezece minute ale spectacolului (am așteptat totuși ca toți băieții să-și scoată cămașa) pentru că trebuia să fug să fac subtitrarea la Reunificarea celor două Corei.
Am ajuns la timp, doar că – cum se întâmplă de obicei – tehnologia nu a vrut să colaboreze. La începutul actului doi am observat un mesaj mic pe televizor: „Your TV will be turned off in 1 minute…”. Mi-am spus: ok, sigur nu se va opri. S-a oprit. După ce publicul a privit tot acest moment, m-am decis curajos să-l pornesc din nou. Am reușit. A apărut meniul principal și toată lumea a văzut cum navighez între Netflix și YouTube în încercarea de a readuce subtitrarea. Nici nu mai trebuie să spun: n-am reușit.
Léna Barna